Zambetele de vineri, scrise de o Blonda!

Sal’tare
BAAAI JMECHERILOR. Azi am invitata la mine in batatura o gagica tare faina, de pe malurile Cibinului, care stie sa scrie tare fain. Si daca va zic ca e si blonda, presupun ca v-ati dat seama imediat ca e vorba de Miruna. Si uite minune de text funny ce a scos ea, azi vineri, la inceput de uikend, ca sa ne faca sa ne simtim bine si sa zambim:

O să-i spun şi eu bancuri deocheate…

• Reacţia tatălui meu la aducerea acasă a primului tânăr într-o calitate „anume” a fost demnă de premiat. Ori cu Nobelul pentru Pace, că tot se poartă, ori cu Oscarul pentru situaţii extreme. Şi să nu mai batem pasul pe loc, întrucât cauza extremităţii de situaţie e evidentă tuturor, sunt aproape convinsă. Deci tata….
  Tipul care mi-a decis al doilea X din combinaţia cromozomială şi m-a făcut fată, cu bune şi cu rele. Cu rochiţe şi fontiţe în prima fază, crampe şi dureri menstruale în cea de-a doua. Cu tineri care mă conduc în liceu seara acasă şi pseudobărbaţi care – în facultate – mă invită de sărbători acasă la ei. Iar el a stat şi a privit tot tărăboiul ăsta, ba pentru rochiţe şi fontiţe a mai şi plătit şi încă mai plăteşte. De parcă n-ar fi suficient că tre’ să dai cromozomul ăla de la tine, lista dărilor abia începe. Şi rochiţele cresc pe măsură ce copilele se blonzesc, credeţi-mă pe cuvânt. Şi feriţi-vă, dacă vă temeţi. Fiindcă n-o să scăpaţi.
  Bun.
  Tata om cu şcoală, spirit tânăr, minte deschisă. Adică, ce propovăduia altora respecta şi el. Exemplu: niciodată n-am avut oră de venit acasă. Şi nu vă imaginaţi că n-am profitat. Iar cele mai deocheate bancuri tot de la el le ştiam. Nu-l uit nici unde era, când mi-a zis prima dată:

  cică erau doi care pescuiau. Şi stăteau ei aşa cu undiţa, în apă până la brâu – şi cu un gest rapid arată mijlocul – la care unu’ zice:
  Foaie verde-barabulă /
  Stau în apă pân’ la …
  brâu.
  –Şi unde-i rima?! face celălalt. Cică răspuns: -În apă!

  E ciudat să-ţi vezi părinţii trecând de la condiţia de părinţi la cea de oameni care spun bancuri cu prostii (ştie şi altele, mai mari, nu vă faceţi griji!). Şi e şi mai ciudat ca atunci când tu mai creşti şi ai o discuţie cu ei ca de la om la om, să îi vezi cum revin brusc la condiţia lor de părinţi. Pe care, în fapt, nu şi-o părăsesc niciodată, doar învaţă şi ei să o crească, odată cu tine. Pentru care ar merita un premiu în fiecare zi…
  Poveşti aş mai avea, dar eu încă nu mi-am crescut destul condiţia de fata tatii, iar el a cam început să umble pe bloguri. Dar de-abia aştept să mă fac mare

***
Gata asta a fost povestirea de la „Mirunei blonda care gandeste!”
(Poza „furata” de la AloModa)
Andrei
KIP IN TACI