Sal’tare
Sunt crescut in parte la tara la bunici si trebuie sa recunosc ca imi facea mare placere sa descopar „comori prafuite”prin podul bunicilor sau al vecinilor. Si imi aduc aminte cu mare placere niste bacnote cu regele Carol gasite de unul din prietenii cu care ma jucam si care ni s-au parut toata vara „cea mai tare comoara descoperita”. Tot la capitolul comori imi aduc aminte cu mare placere un razboi de tesut. Nu ma intelegeti gresit. Stiam cum arata cel pe care il folosea bunica in fiecare iarna cand facea presuri, insa unul care sa faca carpete si sa arate „aproape tipla” nu vazusem nicioadata. Tot asa la un moment dat in podul unui alt prieten am gasit o foarte veche bicicleta, care arata foarte bine. Imediat dupa revolutie prin ’91 – ’92 am intrat in „casa invatatorului” din sat si mi-au placut camerele acelea foarte inalte si biblioteca pana in tavan plina de carti vechi. Mi se parea ca sunt martorul deschiderii in premiera a celui mai tare muzeu. Dupa aceste episoade frumoase ale copilariei mele, la un moment dat, mi-am pus problema ca sunt putin „defect”, pentru ca pe mine ma intereseaza mai mult trecutul si ma bucur mai mult atunci cand il descopar, decat viitorul sau prezentul de langa mine. Anii au trecut si am inteles ca noi oamenii suntem diferiti si ca e foarte bine ca suntem asa. Dar mai ales ca unii dintre noi suntem facuti sa vedem mereu viitorul, iar altora ne place sa descoperim trecutul si sa fim „cei care tinem minte”. Asa ca la momentul la care am vazut The Monuments man, m-am simtit si eu parca un mic erou al familei mele. Asa ca am citit cu sufletul la gura si povestea reala a acelor „eroi ai memoriei” pe Smithsonian Daca nu ati vazut filmul, poate va atrage trailerul de mai jos:
KIP IN TACI
Sursa imaginii – The New York Times
Lasă un răspuns