Sunt parizian cu acte in regula

Introducere: Parisul din metroul bucureștean

Sal’tare. Am uneori impresia că sunt parizian și că, atunci când călătoresc cu metroul din București, aud muzicanți de pe malurile Senei, ca în documentarele despre Paris. În acele momente, metroul nu mai pare doar un spațiu gri și aglomerat, ci devine un mic colț de spectacol, un loc unde cultura prinde viață chiar sub picioarele noastre.

Și atunci, inevitabil, încep să compar. Mi se pare câteodată că Dâmbovița este mai frumoasă decât Sena. Poate nu prin clădirile elegante care o străjuiesc, dar prin energia pe care o simt când trec pe lângă ea. Dâmbovița e mai vie, mai personală, mai plină de povești și de amintiri.

Poate că frumusețea nu e în apă sau în poduri, ci în felul în care mă face să îmi amintesc de momentele petrecute în orașul meu – plimbările de seară, conversațiile cu prietenii, gândurile mele în drum spre casă. Poate că este mai frumoasă doar pentru că e „a mea”, pentru că face parte din povestea mea. Și în fond, nu asta este esența unui oraș? Să te facă să simți că aparții acolo.

De ce simt asta?

Pentru că, o dată la două săptămâni, dau peste un țigan cu acordeonul de gât, venit să cânte în metrou. Nimic neobișnuit până aici – ne-am obișnuit cu toții cu ei prin subteran. Dar acest băiat este diferit.

Nu se îmbracă nici prea îngrijit, ca să demonstreze că nu cântă de foame, dar nici jerpelit, ca să stârnească mila trecătorilor. Este mereu în pantalonii lui negri de trening, tricou negru și papuci Lacoste din cauciuc.

Și mai interesant este că pare că nu cântă pentru noi. Pare că repetă pentru un concert care urmează în scurt timp. Trecerea lui de la melodiile lui Aznavour (de unde mi-a venit ideea cu „parizianul”), la „Ciocârlia” noastră dragă, este incredibil de naturală. Din „Mă dusei să trec la Olt” ajunge la „Valurile Dunării”, ca și cum ar improviza un întreg spectacol.

Publicul și reacțiile

Dacă faci precum vecinul meu de scaun – adică dai din cap și fredonezi cu el – acordeonistul observă și cântă mai cu foc, fericit că are companioni de cântare.
Reușește să fure mereu câte un zâmbet, chiar și celor mai triști.

Am uitat să menționez că nu cântă cu vocea, deloc. Doar acordeonul parizian vorbește pentru el, iar asta face ca sunetul să fie plăcut și curat. La final, dacă primește câțiva bănuți, se retrage în fundul vagonului, unde mai încearcă alte bucăți, combinând melodii ca un adevărat artist care experimentează.

Nu m-ar mira să fie chiar vecin cu mine prin mahalaua Giuleștiului – are look de Calea Giulești.

Bucuria unui concert neanunțat

Recunosc că îmi place când mă întâlnesc cu el în metrou și îl aud cântând. Mai recunosc că nu mă lasă sufletul să îl las fără „cinstea” lui, așa că de fiecare dată îi dau un leu. Este modul meu de a-i mulțumi pentru mini-concertul oferit.

Muzica lui îmi face călătoria mai frumoasă și mă scoate din rutina zilnică. Pentru câteva minute, uit de aglomerație, de zgomotul șinelor și de graba din jur. Simt că mă aflu într-un oraș european unde arta face parte din viața de zi cu zi.

Visul meu pentru București

Și dacă tot am vorbit de acest „greieraș urban”, mărturisesc că mi-ar plăcea ca Bucureștiul să aibă mai mulți astfel de artiști stradali, frumos îmbrăcați și cu aprobare oficială de la primărie.

Îmi imaginez cum ar fi să avem muzicanți în pasaje, în intersecții și în stațiile de metrou, fiecare cu un ecuson la piept și cu un repertoriu divers. Sunt convins că ar da un aer mai cald și mai artistic orașului nostru, iar călătoria zilnică ar fi mai plăcută pentru mii de oameni.

Apropo, ANTIVIDENEEE, ia striga-i si asta lu’ pretenu’ tau, Adriean, care e cam parizian. Sau Marcel e iarasi singurul care te aude din primarie.

Andrei
KIP IN TACI