Sal’tare
La ce Licoare ma refer? Ei bine la Tuica. Pentru ca este vremea cand se face in toate curtile taranesti sau in toate cutile de la margini de orase, as vrea sa „sap” un pic prin amintiri si sa vedem care e farmecul Procesului fabricarii ei.
Povesti la foc
Prima data cand am facut cunostinta cu „cazanul” si timpul petrecut langa acel foc mocnit, era prin anii ’84-’85. Stateam la curte in dragul meu cartier Balta Alba si cand tatal meu o facea asa „pe silent”, in spatele unor butoaie.
De ce? Pentru ca era caz de puscarie sa detii un alambic si sa „produci” in afara cercului impus de comunisti. Si imi aduc aminte ca vecinul (care avea un pic peste 70 de ani) venea meru la gard si vorbea cu tatal meu.
Alambicul acela, mirosul de boasca si toata acea agitatie, ii amintea probabil de tineretea lui si de toate momentele tineretii. Acele momente in care se simtea puternic si util pentru familia si cunoscutii lui. Asa ca acest melanj de sentimente, ii faceau (pe vecinul si pe tatal meu) sa fie luminosi. Imi placea mereu sa ma joc in prajma lor in timpul prepararii acelei licori numita tuica, pentru ca erau plini de optimism si de povesti.
Trecerea la „VREMURI NOI”
Anii au trecut si a venit Revolutia, iar activitatea a devenit Libera. Si faceam cu totii in curti tuica. Acum deja eram mutati la bloc si executam aceasta activitate, doar la tara, la bunica mea. Si fiecare acel moment se lasa (la tuica „de vara”, facuta din corcoduse) cu porumb copt. Asa ca din nou, copilul din mine, era mai mult decat fericit. Iar la tuica de toamna, facuta cam prin aceasta perioada a anului se lasa cu povesti la foc.
Si in unele cazuri cu inventii. Una din ele er fi topirea plunbului din bateriile care se aruncau atunci sau cu realizarea de undite. Ca aveam timp destul, intre doua lemne aruncate sub cazan sau (seara) cu sunca prajita in foc si varza proaspata „furata” din gradina.
Familia…
Era frumos si din punct de vedere al copilului care eram eu. Era fascinanta (si ma repet!) acea atmosfera. Si nu e vorba de faptul ca parintii sau bunicii mei erau „alcoolizati”, pentru ca ei nu gustau tuica, ci puneau mereu pe cazan si vedeau daca ia foc. Asa ii faceau „proba” sau (maxim!) o plimbau putin in gura pentru a-i testa taria si o scuipau. Dar eram cu totii (membrii familiei, de la mic la mare pe acolo!) si cred ca asta facea momentul acela atat de special.
Concluzii? Sau…
De unde pana unde toate acesta amintiri au dat navala peste mine? Pai acum cateva saptamani am tras vinul si din teascul ramas de la vin noi facem clasica „tescovina”. Si din nou a fost un REFRESH si eu cu tatal meu, acum si cu baietii mei, acolo adunati la foc parca mi-au reactivat acel sertar cu memorii si parca m-a teleporta cu cativa zeci de ani in urma… in draga mea copilarie.
Sunt singurul care simte astfel? Sunt singurul careia acest moment ii activeaza acest tip de amintiri?
Andrei
KIP IN TACI
a
Lasă un răspuns