FUNNY: In cautare de cuib pentru doi porumbei!

Sal’tare. Asta e o poveste mai veche, de pe vremea cand cautam cu mandra-mea o garsoniera in care sa stam. Doamne ce clipe de cosmar au fost la acea vizionare, povestita cu haz de ea:

Povestea este despre cautarea unui loc unde noi, ca doi porumbei ce suntem, sa locuim impreuna. Ei bine si iata ca dupa nu prea multa cautare apare un “ceva”. O chestie (noroc) am zis noi! Un apartament nelocuit in care puteam sta, daca scoteam un caine dimineata si seara. Insa noi nu stiam totul. Iata epopeea:

Intram noi plini de sperante. Ea prima, eu dupa ea si Andrei imediat in spatele meu. Hmmm, o avalansa de mirosuri dau navala peste noi, parca batandu-se la usa, care sa iasa mai repede sa intampine noii veniti. Un animal latra in acordul acestora, iar gandacii jucau sarba pe covorul negru si lucios de grasime asternuta de-a lungul timpului pe intreaga suprafata a apertamentului.

Wow! (ne spunem noi) Ce bine primiti suntem! Nu ne vine sa credem! Trecem usor cu pasi marunti (nu prea avem, cum sa-i facem mai mari, nefiind lasati de spatiu. Intram in sanctuarul mizeriei si ne intrebam ce facem mai intai – stanga sau dreapta? Facem stanga sau mai bine zis, ea face stanga si noi in urma ei. Vorba vine (ca nu am facut mai mult de doi pasi)!

Aceasta este camera in care o sa stati voi. In sufragerie sta cainele

Bunnnn nu ma gandesc la sensul celor auzite, vreau sa imi umplu sufletul de frumusetea din fata ochilor. O gramada de boarfe aruncate una peste alta intr-un colt al camerei. Aidul era acoperit de un tapet superb (cred ca era din panza naturala), nu mai vazusem asa ceva niciodata si ma uitam incantata la el. Pictat cu urme de mucegai si sculptat cu tencuiala care dadea sa cada sau era deja cazuta. Bravo imi zic!

Facem afacere, mobila este deci nu trebuie sa aducem; zidul cade, deci trebuie sa-l renovam! Bucurosi de ceea ce am vazut pana atunci si plini de incantare, ne indreptam spre cealalta camera. Dar care oare? Ca erau 2 usi inchise. Eu mai viteaza si plina de spiritul fericit care ma acaparase, dau sa deschid una dinte ele. Cand in spatele meu ce aud?

Aoleo nu, nu o deschide!
Pai, vreau sa vad camera, cum s-o vad daca nu deschid?
Nu, n-o deschide ca e cainele acolo!

Hopaaa, imi zic. Deci CAINELE, va sa zica. Am auzit bine prima afirmatie, cum ca el ar sta in sufragerie (adica o camera normala, cealalta ziceai ca e debaraua maica-mii si nu camera, dar sa zicem ca acestea sunt dimensiunile standard in Bucuresti). Si deschide ea o alta usa. Aici Paradis! Andrei mai plin de dorinta adrenalinei se avanta inainte si intra de-a dreptul in mijlocul BUCATARIEI. Eu nu am vazut decat o oala plina cu mancare (mancarea CAINELUI) pe un aragaz din timpuri demult apuse si o masuta care sprijinea aragazul. In rest am fost atat de orbita de lumina ce se revarsa pe fereastra acoperita de drapeliile jegului, incat nu am mai vazut nimic.

Andrei cred ca vroia sa-mi ceara niste ochelari de vedere, ca se tot uita in toate directiile si nu intelegeam daca vede sau l-a orbit luxul si sclipiciul aripilor gandacilor de tronau linistiti in varful oalei cu mancare. Nu mai stiam ce sa fac, sa ma uit la el si sa inteleg ce vrea sa-mi spuna sau sa ma uit la minunatia din fata ochilor si in acelasi timp sa ascult la ea cum ne explica ca aceasta mancare trebuie sa o facem noi cainelui, la cel putin 2 zile, si sa-i dam de 3 ori pe zi, ca orice i-am face de mancare trebuie sa contina neaparat carne si ca nu trebuie sa-l scoatem afara decat de 2 ori pe zi – dimineata si seara.

Adica sa ma trezesc la 5 ca sa am timp sa ies si eu afara inainte de a ajunge la servici. Nimic mai simplu. Ce mare greutate sa faci toate acestea cand nu platesti chirie? Dar, intr-o sclipire a gandului meu o intreb pe ea:

Cainele ce rasa e?
Pai cum nu stiti?
E ciobanesc german (adica un caine lup in limbajul nostru al tuturor)

Wow, ce frumos si eu am la curte unul si asa stiu cum pute daca nu e spalat si cum te musca daca incearca altcineva sa-l spele. Poate cu exceptia unuia dintre stapanii care l-au crescut. Asa ca sar in sus de bucurie si exclam entuziasmata.

Ce frumos, o sa ne intelegem perfect!

Mai ales ca acesta avea si varsta de vreo 3 ani. Parca ma si vedeam in timpul naparlirii, cum stateam eu intr-o camera cu peria in mana si Andrei in cealalta. Nu-i nimic, ne spunem, si asa nu aveam ce face in timpul liber. Nu?! Bunnnn, trecem si de vederea minunata a bucatariei care avea acelasi covor si tapet ca pe hol si in camera celalata. Imi zic:

Vai da ce stilati sunt domnii acestia cu apartamentul. Se vede ca nu le plac brizbrizurile pe pereti si mai multe culori decat una singura si nu oricare, ci cea naturala!

Bun, deci sufrageria nu putem sa o vedem ca nu ne cunoaste cainele, dar dupa ce o sa ne intalnim cu EL de mai multe ori in weekenduri in special, o sa ne intelegem bine si o sa putem vedea si sufrageria

Da’ baie avem?
Avem cu sa nu si arat bine de tot!

Asa e! Daca tot apartamentul era asa luxos, baia cum sa fie? Mai prejos? Nu se poate! Totusi ne sar ochii la o usa care era inchisa (nu cea a cainelui) si credem ca e o debara. Dar surpriza! Incredibil! Era chiar BAIA! Usa sparta si legata cu o sarma sau ce o fi fost, nu i-am luat seama. Aceeasi culoare naturala. De asta nu am vazut-o mai deverme ! Era bine camuflata in peisaj.

Am facut-o si pe asta, hai sa plecam si sa stabilim cand ne intalnim cu proprietarii. Ajungem in masina si ne uitam unul la altul. Ce a fost asta? Cred ca ne-am trezit dintr-un cosmar! Ramasi fara replica si razand ca doi nebuni scapati de la spital, ne indreptam cu Margareta spre casa. Cum nu ne place sa traim in lux renuntam la apartament. Vrem unul normal, nu unul luxuriant!

Sper ca v-a placut acesta povestire veche.

Andrei
KIP IN TACI

Sursa imaginii – Nina