Sal’tare
Acum vreo cateva zile, draga mea sotie a avut chef de scris si a iesit ceva frumos (zic eu). Voi ce spuneti?
O toamna adanca de octombrie tarziu. Soarele auriu, dis de dimineata te imbia la plimbare. Am pasit cele cateva trepte ale scarii si am intrat in incinta cladirii. Atat de multa lume. Nu eram obisnuita. Am stat, am privit si m-am umplut de bucurie. Nu interesa pe nimeni de ce zambesc. Si am auzit un glas frumos, plin de vibratii, suav si puternic in acelasi timp. Am stiut de atunci il pastrez in mine si nu-l mai uit. Copiii nu erau o prezenta placuta pentru mine. Tot timpul galagiosi, cu intrebari tampe, cu ochi mari privitori curiosi la oricine si orice, mult prea plictisitor pentru mine sa vorbesc cu ei. Nu aveam nici un subiect la indemana si nu-mi placeau. Ma feream mereu de ei.
S-a suit pe masa, fara sa-l vad, cu piciorusele lui zburdalnice. A alunecat usor pe stalpul de langa si „Hopaaa” mi-a sarit in brate. Cui? Mie! A fost primul copil care s-a lipit de mine instantaneu fara nici o invitatie. Si a ramas lipit. Primul dintr-un sir lung de acum…
Centrul capitalei iti poate oferi o multudine de impresii, simtiri si subiecte de barfe. Insa nu esti niciodata pregatit pentru nimic din toate acestea. S-a facut rosu semaforul. Trebuie iar sa stau si sa astept, dar nu-i nimic, e placut sa privesti oamenii. Dimineata sunt atat de frumosi, fiecare cu gandurile lui, fiecare plini de sperante pentru o zi frumoasa, cu multe reusite si bucurii. Nu cred ca-si imagineaza cineva ca va fi altfel. Le-am vazut cu coada ochiului: 2 umbre. Una mai mare, alta mai mica… destul de departe. Se indreptau spre intersectie. Gata! S-a facut verde si am traversat, dar nu aveam cheia de la birou si eram prima. Am stat in loc. Ce bine! Aveam timp sa le vad. O tinea de mana. Si ea mergea atat de drept. Copiii niciodata nu merg drept, intotdeauna isi gasesc ceva de facut, orice. Sa calce pe o piatra, sa se uite la o umbra, sa se repeada la o vitrina. De ce oare nu zburda? Parul lung frumos ii cadea pe spate. Avea acel castaniu de copil. Si s-au oprit langa mine, m-au intrebat cum sa ajunga la metrou. Atat de mult vroiam sa o ating, pentru o secunda macar, dar nu am putut. Era oarba si lumina ei m-a frapat. O voi uita vreodata?
Seara ploioasa de dupa o zi de munca. Off, iarna asta. Te imbraci gros, nu ai loc, de deranjeaza orice si oricine. Dar el statea pe scaun. Tacut, plin de grija sa nu deranjeze. Si-a tras papornita grea langa el, sa nu incurce lumea inghesuita, dar nu avea unde s-o duca mai mult de atat. Si-a cuibarit-o cat a putut langa picioare si s-a strans si el mai mult. Nu-si ridica privirea mai sus de genunchii persoanei de vizavi, cel mult privea pe geam. Dar ce sa vada! Era intuneric, A luat usor un sandvis, facut de acasa. Un salam cu 2 felii de paine, tipic omului de rand. Nu l-a mancat, l-a savurat. Mesteca atat de incet, ca un rumegat. Ii era rusine sa manance in public, isi palma cumva sandvisul, sa nu se vada. Barbat trecut de 40 ani, dar atat de imbatranit din cauza efortului fizic, dar cu cel mai frumos chip. A oprit autobuzul si am plecat, dar oare l-am lasat sau m-a lasat? Nu stiu…
Da’ ce stam dom’le atata? De nu mai plecam? I-a venit rau cuiva? A cazut cineva? S-a stricat masina? A plecat soferu’? Nimic. Un par blond si ondulat s-a aratat in fata usii. Pielea de un roz catifelat cu cei mai frumosi ochi albastrii. Se chinuia. Nu putea sa urce. Era infirm. Tacere grea de rusine in masina. In sfarsit s-au repezit doi baieti sa-l ajute. I-a multumit usor soferului ca l-a asteptat. Cum putea altfel, sa-l fi lasat? Il intalnesc deseori in aceeasi statie in zilele cu soare.
A iesit usor, dusa de o tanara in pridvor. Nu am auzit pasii doar am simtit-o. Parul alb i se vedea la marginea tamplei, firavul corp singur isi spunea varsta.. dar ochii…era atat de tanara…S-a indreptat spre flori, atat de multe si de frumoase. A atins una in treacat.. si m-a privit. Un zambet senin i-a acoperit chipul, m-a salutat si s-a asezat. Cu siguranta ea nu mai este de acum…dar eu sunt!Cam atat. Sper ca v-a placut si ca o veti incuraja sa scrie in continuare!
AndreiKIP IN TACI
Sursa imaginii – Daniel Iancu
Lasă un răspuns