Sal’tare
A crescut intr-o familie cu multi copii si il cheama Ion. Si pentru ca era mezinul familiei si mezinul grupului toata lume il stia de Ionel. Si daca avei nevoie de un ajutor la orice, era foarte posibil sa te trezesti cu el pe langa tine de ajutor. Avea un fel de radar si simtea nevoile oamenilor si aparea acolo ca un „zan fermecat”. Anii au trecut si din adolescentul zambitor si plin de energie a crescut un adult plin de optimism. Nu pot sa uit cand la moartea uneia din vecine, care nu avea prea multe rude a reusit sa adune aproape tot coltul de vecini si s-au dus doua strazi mai incolo cu totii si au reusit sa ajute pe toti membrii acelei familii sa treaca peste momentul tragic si sa organizeze si formalitatile necesare momentului. Apoi Ionel s-a casatorit si a avut un baietel, Alex. Multa bucurie am avut cu totii cand l-am vazut crescand exact ca tatal lui. Plin de zambet, plin de optimism, plin de dragoste. Si necazurile nu l-au ocolit pe Ionel, insa primea fiecare necaz ca pe un dar si il auzeai mereu spunand:
Probabil ca necazul asta mi-l trimite „sfantul”, ca sa-mi incerce „muschiul milei”
Si evident ca pe noi ne bufnea rasul si din rasul nostru isi hranea el sufletul si ne oferea alte „seminte de optimism”. Undeva pe la varsta de 8-9 anisori ai lui Alex, Ionel si sotia lui s-au hotarat sa aibe grija si de o fetita care avea cancer. A mai trait ingerasul acela inca niste ani si dupa aceea s-a stins. Si desi aveau toate motivele din lume sa devina psimisti si suparati pe viata, ei si azi sunt primii care dau ajutor in acel colt de lume. De unde pana unde mi-am amintit de povestea asta? Uite citind textul asta frumos de la Alex Ciocan – Cum își lasă unii loc de bună ziua…
Andrei
KIP IN TACI
Sursa imaginii – Radio Catch22 London
Lasă un răspuns