Imi aduc aminte ca si cum s-ar fi intamplat ieri. Stateam la curte, in casuta noastra mica din Balta Alba, asa cum v-am mai povestit de atatea ori aici pe blog. Era acea canapea cu iz de mobila romaneasca veche si placuta
Era vara si fratele meu era asteptat „sa fie adus de barza”. Mama era in ultima luna de sarcina, asa ca tata stia ca urmeaza nopti grele. Stiau deja de la mine cum e cu perioada colicilor si noptile in care bebelusul probabil va avea febra si multe altele. Asa ca tata s-a apucat sa reconditioneze un vechi recamier. De ce? Pentru a-l adauga casei si pentru a putea dormi cu totii sau cu randul.
Ei aveau un vis, o canapea, o veritabila mobila romaneasca!
Era 1983 si din salariul sau de sofer putea sa cumpere o canapea noua. DA. Mama si tata se hotarasera sa sufere un pic. Pana cand? Pana crestem noi un pic maricei. Vroiau sa ne creeze camera noastra cu mobila noua, asa cum aveau toti copiii protipendadei la acea vreme. Erau ei doar un sofer si o croitoreasa, dar aveau un deziderat. Niste copii impliniti si evoluati, cu mult peste ceea ce facusera ei.
Si am stiut acest lucru de mic. Pentru ca ni-l spuneau mereu si de fiecare data insoteau acea „poveste”, cu un sarutat apasat pe crestet.
Si EVRIKA… a venit primul moment. Asa cum v-am mai spus si alta data, in vara lui ’86 noi ne-a mutat din casa bunicilor mei din Balta Alba in Apartament. Acela dat de la Intreprindere tatalui meu in Lujerului. Si odata cu primele vizite de la apartament vazusem o Lumina licarind in privirile dragilor mei parinti. Toti banutii aceia pe care ii stransesera, isi puteau gasi acum finalitatea mult dorita. Acea mobila romaneasca de la „arta batului”.
Asa ca iata-ne pe mine si pe micul meu fratior avand prima noastra camera complet utilata cu mobila romaneasca. Aveam pat, birou pentru mine si spatii pentru depozitare jucarii. Era un vis, asa cum tot vedeam prin revistele straine aduse de parintii mei si luate pe sub mana de la diversi speculanti. Era frumos si cred ca acea camera si acele clipe nu le voi uita. Ai mei dragi parinti ne creionau viitorul si ne pictau in imaginatie camera noastra si aceasta si-a pus amprenta in privinta parintelui empatic care sunt azi.
De ce am scris acest articol?
Pentru ca vremurile nu mai sunt atat de grele ca atunci si pentru ca si eu imi sarut mereu apasat copiii pe frunte. Si eu vreau sa le las si lor aici amintirea si „izvorul” acestor pupici cu care ii dragalasim.
Matei si Tibi… va saluta cu mult drag mami si tati si speram ca la randul vostru sa fiti si voi la fel de pupaciosi cu mititeii sau mititelele voastre.
Andreim inca indragostit de mobila romaneasca
KIP IN TACI
Sursa imaginii – Mobexpert.Ro
Lasă un răspuns