Caminul de batrani, nu e paradis… insa e un loc FERICIT!

Sal’tare
Tanti Niculina e nascuta in soarele arzator al Baraganului si nu a stiut niciodata sa stea. Cand ii ziceam cu totii:
MAI STAI TANTI SI DUMNEAMATA UN PIC, CA NU SE DARAMA LUMEA! parca nici nu ne auzea
Insa „tanti” nu stia. NU stiuse inca din copilarie ce e aia odihna. Asa ca la cei 75 de ani pe care ii avea acum, deja era pe „pilot automat”. Batranetea, faptul ca nu a putut avea copii si boala lu’ nea Gogu (diabet si pareza pe partea stanga), va dati seama ca nu i-au lasat lu’ tanti timp nici macar sa mai respire. Si a stat saraca vreo patru ani cu drumurile pe la doctori, cu piata zilnica, cu tratamentele de dat, cu treburile casnice si tot asa. Daca o intrebai daca ii e bine sau rau, iti spunea mereu ca e bine, ca macar e ea sanatoasa. Daca insa o luai la bani marunti pe Tanti si o intrebai daca nu s-a saturat de viata asta amara, de toate cele pe care trebuie sa le faca, iti da dea un raspuns care iti rupea inima din piept:

PAI SI CE SA FAC ACUM? SA PARASESC CE AM IUBIT 50 DE ANI? SA IMI UIT TOATA VIATA INTR-O CLIPA? NU SE POATE MAMA! ASTA E CRUCEA PE CARE TREBUIE SA O CAR, CA SI DOMNUL ISUS. ASTEA IMI SUNT CANOANELE DE INDEPLINIT PE LUMEA ASTA CAT MAI AM DE TRAIT!

Nu va ascund faptul ca de multe ori, dupa ce spunea asta sau altele, fugeam repede in baie, sa nu vada plangand.
Acum doi ani nea Gogu s-a dus. Si dumneai saraca, a ramas parca un fel de stanca singuratica in desert. Nea Gogu fusese motivul pentru care traise in ultimii zece ani. Acum era debusolata. Noroc cu mine si cu Livia care mergeam cel putin odata pe saptamana la ea si cu nepotii din partea lu’ frate’sau, ca altfel cred ca o pierdeam si pe ea. Dupa ce a facut toate pomenile pana la un an, tanti Niculina parca tot cocea ceva in ea si nu vroia sa ne spuna. Simteam ca furtuna care fusese odata, nu apusese si ca isi cauta „alta mare” pe care sa se desfasoare. Si nu mare ne-a fost mirarea cand la o luna dupa pomana de 1 an, la care a dat (asa cum se dau in popor si haine si un pat pentru pomenirea lu „nenea”) sa ne spuna ca ea pleaca la azil (de fapt un camin pentru batrani privat). Va dati seama ca pentru noi a fost un soc. Pentru ca eram amandoi obisnuiti cu ideea, ca la azil sunt numai cei pe care nu ii iubeste familia sau care nu au familie si raman de izbeliste in lumea asta mare. Insa tanti a inceput sa ne povesteasca cum sta treaba in secolul 21 cu un camin pentru batrani, ce terapii ocupationale au, de ce asistenta medicala au parte si altele. Mi-am scos rapid laptopul si m-am uitat si pe net dupa ei si am inteles ca „baraganeanca” noastra draga revenise si nu avea chef sa „sa pluteasca” in voia „curentului”, pana la sfarsitul zilelor, ci vroia sa fie „pe val”, asa cum fusese o viata intreaga.
Ziceti voi ca nu e Tanti Niculina a noastra un exemplu si o lectie de viata „in viata”! Eu zic ca o putem numi „OPTIMISM LA SUPERLATIV”, fara frica de a gresi nici macar un pic.
Andrei
KIP IN TACI