Sal’tare
Sa fi avut vreo 4-5 ani cand a inceput sa imi placa magnetofonul Mayak. Si ala era motivul de petrecere sau de jucat o carte (cu muzica la ureche) al parintilor mei si al prietenilor lor. Joaca mea preferata era (dupa ce invatasem sa citesc) sa aflu care erau artistii care cantau pe respectivele benzi de magnetofon. Mixul era un fel de tocanita. Avea tata muzica atat de variata ca ma debusola. Si ca sa intelegeti despre ce vorbesc o sa va spun, ca pe o singura banda intrau: Gabi Lunca, Tudor Gheorghe, o editie a cenaclului Flacara, Dona Dumitru Siminica, Sandra si Boney M. Apoi pe alta erau Abba, Dolanescu, Led Zeppelin, Emerson Lake and Palmer, Uriah Heep, unii care cantau in genul celor de la Albatros si o editie a Tezaurului Folcloric cu melodii nationaliste (Noi suntem romani, Doamne ocroteste-i pe romani, Ardealul, etc) si Pink Floyd – The Wall. Prima auditie a „Peretelui” am avut-o pe la 6 ani. Si mi se parea enervanta ca si copil. Parca cineva tipa dupa ajutor din boxe si pentru un copil jucaus, imaginea asta „auditiva” nu era una care sa il atraga. Insa, tocmai datorita acestui tipat mi-a ramas in minte. Si m-am reintors undeva pe la 15-16 ani, in plina adolescenta rebela. Nu i-am inteles prea bine, insa am gustat si am avut sansa sa pot discuta despre ceea ce sunt Floyd cu niste rockeri batrani de prin cartier. A trecut vremea si din nou i-am uita pe undeva printr-un sertar al memoriei. Si a venit „momentul”. Aveam vreo 23-24 de ani. Am intalnit coleg de servici care era Pasionat (cu P mare, asa cum am si scris). Si tot mergand cu el la masa, undeva la un local gen „impinge tava” si tot povestind despre muzici, am ajuns intr-o zi si la Pink Floyd. Si intr-o dupa amiaza m-am dus la el la o bere sa vad filmul, nu doar sa ascult coloana sonora. Si exact cum i s-a intamplat cu Vlad Petreanu in ’83, asa mi s-a intamplat si mie. Atat de prins am fost de nebunia aia de film, ca nu m-am mai apropiat nici de berea deschisa pe masa. Parca ma hipnotizase ceva. Acum intelesesem esenta. Imaginile acelea colorate, asa cum le-au reusit si la Bucuresti, strigatul acela care nu imi placuse in copilarie, acum aveau sens. Dupa aceea mi-am luat si eu The Wall si l-am mai revazut si de multe ori imi place sa ascult in masina albumul, la drum lung. Imi pare tare rau ca nu am putut ajunge, insa poate nea Roger nu va muri curand si il voi putea vedea in anii care vin pe undeva prin vreo tara vecina, ca la noi nu cred ca mai vine! Acu’ dati linistiti si play, daca aveti chef de reascultare:
Andrei
KIP IN TACI
Sursa poza – Raluxa
Lasă un răspuns