Apropo de Bodnariu

N-am avut chef sa imi dau cu parerea despre Bodnariu si nici despre violenta, ca viziunea mea despre educatie si copii o vedeti clar in Jurnal de tatic, dar mi-au placut doua pareri ale acestei dragi mamici, Irina Ghinea, emise in imensul zumzet Facebookistic:

Ca de fiecare dată când apare vreo divergență, și acum cu cazul Bodnariu, s-au creat 2 tabere: ori ești creștin care crede că bătaia e ruptă din rai și anti autoritățile norvegiene, ori ești ateu anti bătaie și total de acord cu felul în care s-a procedat în cazul Bodnariu. Cam atât putem noi ca societate deocamdată, fără nuanțe, fără nimic. E, eu sunt ateu anti bătaie, și tot cred ca norvegienii au făcut cel puțin exces de zel. Așa sunt eu, cred că dacă scoți niște copii din sânul familei lor, de lângă frații și prietenii lor, de la școala lor, și îi muți aiurea pe la familii adoptive (despre care nu există nicio garanție că nu îi vor abuza și ele), este o experiență mult mai traumatizantă decât bătaia.

Unless… s-au întâmplat lucruri foarte grave în familia Bodnariu (gen bătaie-bătaie, abuzuri sexuale etc.), este și asta o posibiliate reală. Dar n-avem cum să știm asta pentru că autoritățile norvegiene nu comunică absolut nimic. Și dacă nu vor comunica nimic, n-am ce să fac altceva decât să cred varianta Bodnariu și să-i consider pe norvegieni niște răpitori de copii. Și by the way, normal că serviciile sociale de la noi sunt mult mai de rahat per total decat din Norvegia, și că noi, românii în genereal suntem oribili per total la capitotul protecția copilului, care practic la noi nu există, DAR NU DESPRE ASTA ERA VORBA. Era vorba despre un caz concret. Argumentele de genul „le dăm noi lecții norvegienilor, când la noi copiii cersesc la semafor” sunt de proști. Doar pentru că noi ca țară suntem la pământ cu protecția copilului, nu înseamnă că ceilalți sunt 100% perfecți și nu pot greși niciodata

Si ca o continuare in alta zi, tot ea a spus asa: ‪#‎37lasuta‬

Am decis că nu-mi voi bate niciodată copilul cu mulți ani înainte să devin părinte, în urma unei întâmplări banale, cu o pisică. Stăteam la ai mei pe vremea aia și nu mă precupau deloc metodele de parenting. Dar aveam o pisică de care eram destul de atașată și care e bine sănătoasă la ai mei și-n ziua de azi.

Într-o zi pisica respectivă s-a decis să spargă un ghiveci cu flori din camera mea. Nu l-a spart din greșeală, încercând să treaca pe lângă el, ci l-a dat jos cu lăbuța, intenționat, mi s-a părut mie. În fine, înjur în gând și mă apuc să strâng mizeria, să dau cu mătura, să dau cu mopul, să mut planta în alt ghiveci. Imediat după ce termin, aud din camera cealaltă: „Poc! poc!” de două ori: pisica mai daduse pe jos alte două ghivece.

E, în momentul ăla am vazut negru în fața ochilor, pentru că mi s-a parut ca o face intentionat și că ma ia de proastă. Așa că am chemat-o să vadă ce a facut și i-am tras o palmă destul de zdravană, mai zdravană decat îmi calculasem intensitatea în cap, probabil de la nervi.

Nu știu ce efect am sperat eu să obțin cu plama aia, dar așa o privire mirată și dezamagită mi-a aruncat pisica aia, încât mi-am dat seama că nu a înțeles absolut nimic și că palma a fost total inutilă și gratuită. Nu făcusem decât să urâțesc puțin viața unei pisici. Mai mult, m-a făcut să mă simt și ca o trădatoare, ca ultimul om, pentru că pisica avusese încredere în mine să vină cand am chemat-o, și eu am bătut-o. Și mi-am dat seama că exact același sentiment l-aș avea și dacă mi-aș bate copilul, sau un cățel, sau orice vietate mai mică decât mine.

Andrei
KIP IN TACI