Acasa…

Sal’tare
Probabil unii dintre voi cu care am mai vorbit la telefoane de Craciun si revelion sau pe Facebook stiu ca m-am mutat la casa noua si asteapta probabil o mica poveste in stilul caracteristic. In primul rand, pentru cei care nu stiu despre ce este vorba, am sa povestesc cat pot de scurt cam cum a stat treaba din 2007 si pana acum. Ei bine in 2007 am achizitionat o casa „stil vagon” in frumosul si cochetul cartier Giulesti unde ne-am mutat toata familia. Partea locativa a mea si a sotiei la acel moment erau doua camere si erau mai mult decat de ajuns. A aparut dupa aceea si Matei si inca era bine. Dar iata ca planurile noastre erau sa avem doi copii si a aparut si Ionut. Iar cele doua camere nu prea mai erau de ajuns. Asa ca in 2011 vechea casa a fost daramata si am facut alta noua. Un singur nivel la rosu. In 2012 am reusit sa facem interioarele pentru parter si in 2013 am reusit sa ridicam si etajul casutei noastre. Iar anul trecut l-am dedicat finisajelor interioare ale etajului. Etaj care este ceea ce numim noi „casa noastra„. A fost criminal de greu, pentru ca banii au fost putini si multe din lucrari le-am facut in regie proprie intreaga familie. Nu sunt deloc „la linie” tavanul, peretii sau geamurile. Insa in fiecare din ele exista SUFLET pus. Si desi in dormitor am un colt stramb, imi aduc aminte clar cand l-am facut si cat m-am chinuit. Desi in sufragerie am un stalp care nu e aliniat, imi aduc aminte foarte bine cand i-am desfacut cofrajele. Desi toata lumea mi-a spus ca sunt un nebun si jumatate, cand le-am spus vreau sa imi fac tavan din lambriu in toata casa (inclusiv in bucatarie, dar nu si in baie). Acum ma bucur enorm ca nu i-am ascultat pe ei, ci mi-am ascultat instinctul. Pentru ca am o placere maxima sa ma uit la fiecare nod al acelui lemn sau la fiecare imbinare a acelui lambriu, prins de mine impreuna cu tata, fratele si cumnatul meu, carora cred ca nu voi reusi in veci sa le multumesc pentru tot ajutorul pe care mi l-au dat. E un sentiment pe care nu vi-l pot descrie. Iar atunci cand spun acum ACASA, imi vine sa il strig. Pentru ca e frumos. Pentru ca e „cuibul nostru”. Nu va dau poze (va ajunge doar perdeaua pe care am urcat-o sus aseara si pe care o puteti vedea mai sus). De ce nu pun poze? Pentru ca as strica toata vraja creata de cuvintele pe care vi le-am spus mai sus. Daca sunteti curiosi va asteptam pe la noi pe la „un pahar de vorba”, ca sa va „vrajesc si cu alte povesti” despre „cuibul nostru fermecat din Giulesti”. P.S. Sunt si eu un fel de Smiley cantand melodia asta: Andrei KIP IN TACI