A fost odata BICICLETA… pe maidanul din Militari si pe campurile de la tara!

Sal’tare

Dupa cum va spuneam in episodul anterior, bicicleta rosie a ajuns la tara. Ei bine acolo am calarit cam toate maidanele, am bagat-o prin toti maracinii, am fost alergat chiar si de un paznic de la una din baltile pe care era interzis pescuitul si unde mergeam des ca sa dam la peste.

Si nu m-a lasat niciodata la greu. Tot cu ea mergeam la furat de floarea soarelui de pe campurile CAP-ului de acolo. Intrau sase bucati pe ghidon si toata vara aveam ca un fel de mazga neagra de la uleiurile pe care le contine planta de floarea soarelui. Bunica-mea sta la vreo 8 km de DN1 si tot cu bicicleta asta am avut primul drum de 8 km pana acolo impreuna cu tata.

Ma simteam, ca si la primul drum (tot cu tata) de care v-am spus data trecuta, un maaare invingator. Intre timp pe maidanele din jurul blocului, printre blocuri sau prin curtea scolii chinuiam un Pegas din acela cu coarnele lungi si indoite.

Cu Pegas-ul asta stiu ca cel mai lung drum pe care l-am facut, a fost de la mine din Lujerului (unde este acum Cora Militari) si pana la Apusului.

Lungimea drumului, pentru cei 8-9 anisori pe care ii avem eu nu era ceva special, insa era de speriat, pentru ca era facut in spatiul urban si fara voia parintilor, care ne spuneau sa nu plecam din jurul blocului. Era daca vreti un prim gest rebel, era primul NU spus parintilor, in capsorul meu la acea vreme.

Dupa revolutie, a zburat si bicicleta asta la tara, pentru ca era si frate-meu destul de mare si pe cea rosie am zis sa i-o las lui. Acum mergeam cu bicicletele la alte balti la scaldat, in alte comune la biliard (ca numa’ ce aparuse aceasta noua ispita) si la cules de diverse fructe din padure sau din copacii de pe marginea soselelor.

Intre timp gasca de la tara se marise si vacantele noi nu le mai concepeam la Bucuresti, pentru ca in timpul lor, colegii de joaca erau putini, deoarece si pe ei parintii ii expediau pe timpul verii la bunici. Si daca tot faceam tot felul de nazbatii, ce ne-am zis noi:

Ce ar fi sa incalecam si bicicletele parintilor si ale bunicilor? Zis si facut… Pe cele pentru dame, era usor pentru ca ne vedeai dand la pedale agatati ca niste viermisori de ghidoane. La cele de barbati (cu cadru insa era mai greu).

Asa ca in nebunia noastra ne bagam pe sub cadru. Si eram tare mandri ca puteam conduce si bicicletele alea asa schimonositi.

Ce sa ii faci, copii nazdravani si plini de idei. Gata, ma opresc din nou cu povestile si va promit sa revin cu povesti de pe meleagurile Sanpetrului de care v-am mai povestit si alta data si despre revenirea la spatiul urban si reintoarcerea, dincolo de adolescenta, la dragoste pentru doua roti!


Andrei… 😉
KIP IN TACI

3 comentarii publicate

Trackback-uri și pingback-uri 3

  1. polimedia.us/fain/
  2. avemblog.net
  3. bagamare.ro

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.


*