Parerile Artistului in Blogosfera

Sal’tare
Primele si cele care probabil imi vor ramane intiparite in minte si in suflet sunt “luminile” din primii ani ai copilariei, de la tara. Era si este ceva mirific in acele lumini aprinse pe la toate mormintele din curtea bisericii si era cu atat mai special, cu cat eu ii stiam pe multi dintre cei ingropati acolo. Sigur nu pe toti personal, insa povestile le auzeam mereu si pe toti ii stiam fie dintr-o snoava, fie dintr-o poza vazuta undeva pe un perete sau din vreo inscriptie facuta pe o casa. Si mai era ceva la fel de frumos, ca aceste “faruri” aprinse pe morminte. Momentul la care se pleca dimineata dupa slujba, acasa si cand vedeai un sir de lumanari mergand pe drum. Pareau un batalion de licurici, ce se intorceau acasa de la razboi. Si bucuria din glasurile lor, chair daca un pic obositi, dupa canonul unei nopti mai friguroase (in unii ani), parca facea ca acele flacarui sa aibe mai multa viata.
Ehee, dar anii copilariei au trecut si iata-ma luand “lumina” in anii adolescentei de la bisericile bucurestene. Evident ca discrepanta era maaare. Nu mai simteam caldura satului, ci ma confruntam cu indiferenta marelui oras. Eram pus in fata unor oameni grabiti sa ajunga acasa, ca sa se infrupte din bunatati si in nici un caz nu mai era acea incarcatura emotionala pe care ti-o ofera credinta si spatiul rural.
Sigur ca au fost si exceptii de-a lungul timpului. Eu unul stiu acum trei biserici la care se intalneste acel sentiment oe care il intalneam in copilarie la tara si sper ca trecerea timpului sa mai aduca si altele.
Cam atat, in prag de mare sarbatoare pascala. PASTE FERICIT va urez si fie ca aceste zile sa ne aduca linistea si bucuria la care visam cu totii. TOATE CELE BUNE!
Andrei
KIP IN TACI

Surse imagini eMaramures

Sal’tare
Dupa cum va spuneam ieri pe FACEBOOK in weekendul acesta am avut acasa in testari un televizor LED, adica acest LED LG 37LE7500 , in sufrageria alor mei. Ei bine tot uitandu-ne la minunea tehnicii moderne, ne-am amintit de televizoarele pe care le-am avut de-a lungul timpului.
Primul evident e TEMP-ul rusesc. Imi aduc aminte ca se schimbau programele de la o rotita care era in spate pe laterala. Si eu eram mic si nu puteam sa o misc. Asa ca strigam mereu dupa mama si tata. Era pentru mine o suparare extrema, pentru ca nu puteam vedea la ora 14 Fred & Barney (asa cum stiam eu ca se numesc pe vremea aceea serialul de desene animate Familia Flinstone). Nu va puteti imagina ce nucurie imensa am simtit atunci cand am reusit sa intorc acea “roata buclucasa. Tot in acelasi registru si pentru aceeasi perioada: programul national de la rusi, antenele alea mari pe bloc, programul tradus saptamanal luat de tata de la ambasada si apoi adus la servici si tras la acele copiatoare care ocupau jumatate de camera. Amintiri nepretioase!
In acelasi timp in casa noastra era si SNAGOV-ul cel vechi, care pe vremea lui Ceausescu nu ne folosea la nimic. Insa imediat dupa revolutie, deja si-a agsit locul intr-un dormitor, ca deja era bataie la orele serii pe programele 1 si 2 ale televiziunii nationale.
Si iata ca vine anul 1993, primii bani primiti din vanzarea unor produse agricole si primul televizor color ALFA (tot rusesc si asta) ca eram nostalgici ))))))) Evident ca nu avea si telecomanda, ca alea erau scumpe. Insa butoanele acelea colorate cu leduri rosii, faptul ca vedeam si noi gazonul verde la meciuri, era pentru noi o crestere pe care o visaseram 6 ani din 1987, de cand vazuseram la un coleg al lui tat de la servici un TV COLOR si un video. Ce vremuri!
Si cand te gandesti ca azi au aparut media center-uri sau televizoare cu media center inclus pe care se poate intra pe net. Ce viteza ba frate, ce vitezaaa!
Andrei
KIP IN TACI

Sal’tare
Stiu ca o sa ma injure Iyli ca am stat pana acum sa fac acest articol, insa nebunia din jurul meu si incercarea de a gasi acei bocanci vechi si a-i fotografia m-au adus pana acum. Ei nu mai sunt, au luat de un an drumul cosului de gunoi din podul bunicii.
Povestea lor a inceput in anul trei de facultate. Imi cautam ceva incaltari si m-am dus in IDM Basarab. Erau maro, din piele intoarsa, cu talpa rigida de cauciuc la partea care calca si cauciuc moale catre picior. Ma simteam extraordinar in ei. Parca fusesera facuti pentru piciorul meu. Vreo 3 ani au fost incaltarile mele “bune”. Le luam la ocazii speciale, si pentru ca maroul lor fin putea fi asortat la hainele mele elegante.
Dupa acesti trei ani, a inceput sa li se stearga culoarea si sa se roada un pic calcaiul. Asa ca au devenit “bocancii casual”. Sigur ca parca imi parea rau de ei si am cumparat vopsea si i-am vopsit. Ei au fost bocancii care m-au ajutat cand am calcat prima oara cu gasca mea de prieteni muntomani in Fagaras, Piatra Craiului si Apuseni. Ba mai mult, i-au incaltat si unii din colegii care nu mai aveau incaltari uscate iarna. Si tot ei au fost tovarasii de drum, in primele drumuri cu Livia la munte.
Intre aceste plecari le-am pus flecuri la talpa de doua ori, dupa care au luat drumul podului bunicii, atunci cand i-am descoperit pe cei de la Gri Sport si magazinul lor de la IMGB.
Sper ca v-a placut povestea!
Andrei
KIP IN TACI

Sursa imagine Olteanul nebun & Eastsideshoerepair

Sal’tare
Am vazut ca azi e ziua lui nenea Verne. Va voi povesti in dulcele meu stil clasic cum am facut eu cunostinta cu nenea asta, cum m-a cucerit si cum am ramas indragostit pe veci de el.
Ca orice familie de romani care se respectau si in casa noastra erau cel putin cinci volume ale acestui nene, din acea superba colectie Jules Verne pe care au reeditat-o oamenii de la Adevarul. Si imi aduc aminte ca prima carte pe care am pus mana a fost Insula misterioasa, prin clasa a IV-a. De abia iesisem din goana basmelor. Citeam Ispirescu ca un nebun. Imi venea “sa mananc eroi” din basmele lui dimineata, la pranz si seara. Nu mai spun ca in clasa a doua eram disperat sa am cele 4 carti din colectia POVESTIRI ISTORICE. Dar sa ma intorc!
Deci de abia ma plictisisem si iesisem din perioada “eroilor si nu stiam spre ce sa ma indrept, cand venea vorba de citit. Despre Insula misterioasa imi spusese tata ca e foarte frumoasa si am zis sa incerc. Insa asa cum sunt toate cartile lui Jules Verne, inceputul m-a descurajat. Detalii prea multe, personaje in care ma pierdeam, plictiseala. Asa ca am lasat-o jos si am zis ca de nenea Verne nu ma voi mai apropia. Asta pana intr-o Duminica in vacanta de primavara, cand ploua tare e tot afara si cand ma plictiseam de moarte in casa si la tara nu prindeam nici bulgarii ca acasa la Bucuresti. Asa ca m-a reapucat de INSULA. Am trecut rapid in revista paginile pe care deja le citisem si dupa vreo 10 pagini dincolo de punctul la care lasasem lectura, a inceput actiunea propriu zisa. Asa ca nu a durat decat vreo 2 ore pana am terminat volumul intai. Am halit de pranz si pana seara la culcare era dat gata deja al doilea volum (si pentru un copil de clasa a IV-a asta a insemnat ceva). Evident ca acum doar ce mi s-a deschis apetitul, insa in gimnaziu nu am citit decat vreo patru din cartile astea minunate (Capitan la 14 ani, Insula cu elice, Cinci saptamani in balon si 20.000 de leghe sub mari), pentru ca nu intelegeam unele principii fizice, anumite exprimari si altele asemenea. In schimb odata cu intrarea la liceu, mi-am facut si primele abonemente la biblioteci. Si in primii trei ani colectia Jules Verne s-a citit rapid, printre lecturila obligatorii de la romana. Si datorez tuturor acestor carti tehnice si optimiste un pic din faptul ca azi pe diploma mea scrie INGINER
Acum colectia pe care o am intreaga, sper sa o redescopere si Matei si sa ii placa la fel de mult. Iar daca va avea talent sper sa devina si el un inginer iscusit!
Andrei
KIP IN TACI

Surse foto – JulesVerne.Ca & BOOKiseala

Sal’tare
Apropo, ca vorbeam zilele trecute de curier rapid si mi-am adus aminte de vremea cand lucram la camioane si cand la ora 16 incepea o mica furtuna la departamentul la care lucram, pentru ca veneau comenzile ferme de piese sau actele pentru clienti. Fratilor, prinsesem o indemnare la crearea de pachete si mici si mari, din diverse cartoane, atunci cand nu mai aveam cutii in care sa le punem, ceva de speriat.

Dupa care incepea negocierea cu baietii de la curier rapid. De ce se grabeau? Pai varianta oficiala era ca aveau multe pachete de luat si nu vroiau sa stea peste program, pentru ca in general toate firmele isi doresc sa le vina curierul rapid seara, dupa ce strang cat mai multe comenzi. Si totusi mereu erau grabiti? Nu! Cateodata vroiau sa scape si ei mai devreme. Ei bine si uite asa a trebuit sa ne imprietenim cu fiecare din baietii de la curier rapid si ii asteptam mereu (cand vroiam sa mai astepte) cu cate o cafea, un suc, o apa minerala rece, o prajitura (ca na, soferilor le sta bine cu burta plina)

Si totusi oare ei sunt rai sau au si clientii partea lor de vina? Uite ca acum am descoperit realitatea, avand un var sofer la ei. Sunt si clientii rai. A avut o cucoana care i-a chemat pentru cate un plic, de patru ori si de fiecare data spunea ca e ultimul. Nu mai zic de clientii care se rugau de fetele de la primire comenzi, sa puna TIR-ul cu toata marfa care pleca in nordul Romaniei, sa treaca pe la ei pe la firma, ca are el o comanda imensa. Si se trezea ala de la TIR cu 4 pachete de 8 kg. Pai sa nu faci spume si baloane si sa il iei pe ala l-a alergat camionul? Ar merita un pic asa!

Voi ce amintiri placute sau mai putin placute aveti cu oamenii de la curier rapid?

Andrei
KIP IN TACI