Personalu’ de 5 sau 6 care mergea la munte si distractie!

Sal’tare. Am facut cunostinta cu el undeva pe la 7 ani cand mergeam la munte  tata vroia sa ma invete sa schiez. Ne urcam in personalu’ asta cu tinta Predeal. Si uite cum am avut parte acum si de prima alunecare pe schiurile piticot la partia de pitici din spatele cabanei Clabucet Sosire.

Dupa care prima drumetie adevarata de vara o am la 8 ani cand merg cu ai mei pe traseul de munte Pietrosita – Babele. Nu e deloc scurt traseul asta, insa amintirille de aici cred ca m-au marcat definitiv si dragostea pentru munte si cararile sale acum s-a format. Trenul cu care am ajuns pana acolo este primul cu maneta de deschidere a geamului ca la masina. Mi se parea ca tariesc in anii 1800. Era ceva special pentru mine.

Apoi la 9 ani prima mea tabara facuta la Poiana Izvoarelor tot cu „predealul de 6” s-a consumat. Zumzetul ala de copii bucurosi ca au scapat de acasa pentru o saptamana de tabara la munte, e ceva ce ma face sa spun ca o sa vreau din clasa a 2-a sau a 3-a sa il trimit pe Matei al nostru in astfel de escapade!\

In gimnaziu „trenul” l-am mai vazut de vreo 5 ori insa pentru excursii de cate o zi la munte facute cu clasa. Cu familia nu am mai mers cu trenul asta, pentru ca in familia nostra deja poposise Skoditza 1000 MB. Una din primele excursii cu masina, pe care mi-o le amintesc foarte bine este iesirea impreuna cu familia pana la Busteni. Cred ca aveam vreo 11-12 ani cand am pus prima oara piciorul in poteca Jepilor. Doamne cate exclamatii mi-au iesit atunci din gura. Eram fermecat de minunatia pe care o vedeam!

Tot atunci am vazut si Crucea Carimanului pentru prima oara si platoul Bucegilor, la care m-a speriat goliciunea. Era prima oara cand dadeam de gol alpin si nu stiam nimic despre munte si despre caracteristicile lui.

Si povestile cu Munte continua!

La liceu personalul care ducea la munte m-a dus de 2 ori impreuna cu al meu tata din nou la schi. Sigur asta s-a intamplat pentru ca draga nostra de Skoditza era un pic bolnava. Daca imi amintesc bine, prima coborare de sus de la Clabucet plecare pe partia mare am facut-o in clasa a 9-a.

Cred ca am luat vreo 30-40 de cazaturi pana jos, insa au fost cele mai fericite cazaturi din viata mea. Dupa aceea in anii urmatori am incercat si partiile din Sinaia si Paraul Rece. Aia de la Paraul Rece mi-a placut ca era atat de pustie… lucru neobisnuit pentru o partie de Valea Prahovei.

Tot in anii astia aproape saptamanal (mai ales vara) „trenul” si navetistii imi erau companioni in drumul catre bunica-mea si spre locul pe care il numesc eu cu mare drag „la tara”. Si tre sa recunosc ca drumurile astea ma umpleau de optimism. Viata aia de naveta pe care eu nu o cunosteam, dar din care „muscam cu nesat” atunci cand o intalneam, mi se parea „misto de tot”.

Sigur ca nu erau chiar toate roz, insa cat timp eram multi, nu prea mai conta ca statea trenul si cate o ora sau doua intr-o gara. Imparteam tot ce aveam de halit sau baut si zambeam zicand mereu: „NU E DRACU CHIAR ASA DE NEGRU”!

Si nu trec de perioada asta fara sa amintesc de un alt personal care imi sta in suflet… Insa nu cel care ducea la munte, ci cel care ducea sprea mare. Acea Vama Veche din clasa a X-a! Acolo am cunoscut spiritul acela de acre vorbesc oamenii carora le pare rau dupa acel satuc linistit, parca agatat undeva in timp si in care atunci cand veneai parca te cuplai la o sursa de energie pozitiva. Era 1995. De atunci a inceput „transformarea” Vamii! Azi este ceea ce vedem!

Facultatea ma prinde tot cu dorinta de a skia. Asa ca primul an de facultate inseamna si primele iesiri la ski singur. E o chestie interesanta sa porti rucsacul cu tot ce ai la tine pe skiuri. Au fost 2 iesiri: Predeal si Sinaia. Sunt primele exercitii de „management” al echipamentului si mancarii, care ma vor ajuta la momentul inceperii excursiilor serioase pe munte.

Tot cu personale (dar si accelerate), unele care mergeau „spre” sau „prin” munti am fost si in anul 2000 intr-un tur al Romaniei impreuna cu niste oameni frumosi din cadrul unei organizatii non-guvernamentale care se ocupa de manifestari culturale. Superbe amintiri am de atunci. Si daca tot am adus aminte de ea, o sa imi notez undeva sa va povestesc detaliat aventuri si impresii de atunci!

Si iata-ma la terminarea facultatii. Am dat in sfarsit de muntzomanii adevarati, prin intermediul unui club de ghizi montani proaspat infiintat. Nu mi-a placut scoala de ghizi, dar am pastrat legatura cu cei de acolo. Intre timp nici cei care formasera scoala nu s-au mai impacat si au renuntat la proiect. Asa ca intre timp ieseau ca si inainte de placere la munte.

M-am lipit grupului si am inceput sa umblam. Cred ca prima iesire a fost la Cabana Urlea din Fagaras, care acum e in paragina. Imaginea care imi vine in minte cand ma gandesc la iesirea asta este o panta plina cu branduse ca in poza asta. Superb! Dupa aceea am mai asezonat drumurile cu gasca cu unul la mare si unul la in Fagaras – creasta Fagarasilor de la Valea Sambetei la Negoiu. Alte amintiri superbe!

Dupa care tot trenul personal m-a dus intr-un alt loc care m-a lasat masca – Piatra Craiului. La momentul ala prima impresie la vederea Craiului a fost ca de fapt acest masiv este „esenta” de Fagaras. Adica toate caldarile alea nebunesti si imense au fost „stranse” si transformate in peretii astia superbi sau in minunile astea care se vad superb iarna.

Stiu ca va veti mira, insa dupa toate minunile astea eu mi-am dat seama ca nu vazusem Malaiestiul si nici varful cel mai inalt al Bucegilor – OMU. Asa ca tot acelasi personal ne-a dus pan’ la Busteni si de acolo, lipa, lipa precum gastele am urcat pe poteca Tache Ionescu si am pus cortul un pic mai sus de cabana Malaiesti, langa stanca denumita Bisericuta Malaiestilor.

DE ce ii spune asa? Tocmai pentru ca aduce forma ei cu o bisericuta. Ma minunam cum de nu vazusem pana acum partea asta superba a Bucegilor. Si cand ma gandesc ca aveam impresia despre Bucegi (dupa ce vazusem Craiul si Fagarasul ca sunt niste munti penali). Eee uite ca imaginea asta, drumul pe Brana Caprelor si imaginea Bucegilor vazuta de sus e la Omu mi-a schimbat complet imaginea despre ei

Gataaa! In plimbarile cu gasca pe munte, am uitat personalul de munte si am trecut la masini. Si despre aventurile cu Margareta sau Niculina stiti deja. Insa povestea personalelor catre munte nu se termina aici… Cum asa? Pai eu am facut pasul catre o activitate tare draga mie – Alpinismul.

Si uite ca acum trenul asta m-a dus de multe ori pan’ la Busteni pentru a poposi in „cartierul alpinistilor” numit Costila si in traseele de alpinism de acolo, in traseele de escalada din Sinaia sau catre Postavaru’ si Valea Rasnoavelor. Dupa care si la iesirile pentr catzarat am treut la masina.

Drept pentru care, am vreo 2 ani de cand nu am mai pus piciorul intr-un tren. O fi bine? O fi rau? Cred ca e rau, pentru ca de fiecare data cand traversez Podul Grant cu piciorul ma loveste asa un dor de troncanitul trenului, de mirosul ala de saboti incinsi si mai ales de locurile in care ma ducea el odata.

Insa am rabdare pana mai creste Matei cel mic mai maricel si sper sa ii insuflu si lui dragoste pentru frumusetile muntelui si poate la fel ca si mine si el se va indragosti de tren si de starea aia de euforie. Poate la el se va intampla si vreo poveste de dragoste, asa cum am auzit ca s-au intamplat de multe ori in trenurile care merg catre sau care vin de la munte!

Daca va intrebati de unde pana unde mi-a traznit mie asta cu „trenurile”, tre’ sa va spun ca nu eu sunt de vina, ci Fanel care a fost curios despre „trenurile distractiei„!

Andrei
KIP IN TACI