Bucuresti… asa cum il simt eu

Sursa: EU… este un mix ciudat de vechi, de nou (facut prost) sau facut bine (dar destul de rar), de mizerie, de curatenie, de saracie si de bogatie. Pentru cineva care nu e bucurestean, poate parea un haos. Doar ca eu, fiind nascut si crescut aici, am vazut acest haos evoluand. Si fe ca vreau sau fie ca nu vreau, imi este DRAG. Nu pot sa nu recunosc acest lucru. Pentru ca (stiti cum e!), oricat de urat ar fi, e AL TAU. Niciodata un parinte nu va putea spune despre propriul copil, ca e un copil urat. Iar Bucurestiul este (in fond si la urma urmei) „copilul meu”. Ca e urat, ca e scund… e al meu. Si imi place sa imi privesc „copilul prin spatele blocurilor ceausiste”, ca sa pot vedea micro-universul de case vechi, ramase parca agatate undeva in timp si care creeaza, asa un tablou multicolor, nu foarte placut unui pasionat de arhitectura urbana si unui om care si-ar dori probabil sa vada tablouri macar placute din punct de vedere coloristic, daca nu chiar placute din punct de vedere al compozitiei. Dar imi e draga aceasta „adunatura”, pentru ca multe tipuri de case vazute pe aceste stradute mici seamana cu casa in care am crescut din Balta Alba. Altele seamana cu casele prietenilor la care mergeam in copilarie. Unele seamana cu casele mari ale actualilor prieteni, care au ceva din noul stil (new wave) sau din stilurile care erau noi in anii „90. E placut sa vezi tot acest mix si gandul iti fuge la un cercetator care vede istoria in straturile Pamantului si poate spune:

Uite aici era Mezozoicul sau aici era PreCambrianul!

Vezi in imaginile caselor si stradutelor actuale, istoria din copilaria mea si pana acum. E adevarat ca nu sunt multi ani, doar vreo 30 si ceva, aproape 40. Dar au fost ani de cautari ale societatii, in care schimbarile s-au facut brusc, cateodata chiar violent. Alteori urat, dar schimbari moajore de care nu putem sa nu tinem cont.
Este placut sa vezi ca exista o radiografie VIE a acestei evolutii a copilului numit BUCURESTI, de care (sincer sa fiu!) nu sunt foarte mandru, dar care sper (din toata inima!) ca se va schimba usor, usor… in BINE. Pentru ca Bucurestiul este (cu ghilimelele de rigoare) un „copil vesnic”. El nu imbatraneste si nici nu intinereste, EL doar se schimba.
Si sper sa il vad schimbandu-se in BINE, pana cand voi ajunge eu sa fiu eu batran.

TE IUBESC, BUCURESTI!

Varianta AUDIO cu multa „aaa-uri” o gasiti mai jos:

Andrei
KIP IN TACI

Comments

comments

Lasă un răspuns