Din ciclul: Hai sa ne pacalim singuri!

Sal’tare
Ieri am vazut un film din acela romatic: NEVER BEEN KISSED. Despre o fata liceana, genul de tocilara care nu si-a trait perioada liceului, dar care acum lucreaza la un cotidian si merge sa fie liceana sub acoperire. Ei bine si descopera ca isi traieste acum perioada aia si isi mai gaseste si dragostea adevarata. Ei bine asa mi s-a facut o lehamite la sfarsitul filmului.
De ce? In primul rand pentru ca mi-a placut si m-a atins la fel de tare ca pe orice gagica privitoare de telenovele si care plange atunci cand moare personajul principal. Sigur ca voi puteti spune:

Pai si ce asta e ceva rau ! Nu inseamna ca esti sensibil?

• Ba da, dar in acelasi timp sunt si fraier si cred ca totul se poate! Ei bine as prefera sa nu mai fiu asa, pentru ca pic cateodata de fraier si va sfatuiesc sa nu mai credeti nici voi. Hai sa uitam de povestile copilariei. Iar voi cei care va pregatiti sau care sunteti deja parinti tineti-va copii intr-o astfel de atmosfera sau intr-un astfel de mediu.
• Dar totusi nu uitati sa le oferiti un lucru ESENTIAL fratilor, LIBERUL ARBITRU si invatati-i sa caute echilibrul in tot ce fac. Stiu ca par foarte incrancenat, insa o fac pentru ca nu am chef sa se mai perpetueze ideea de protectie intensa a copiilor si de creare a unei bule in jurul lor. Nene’ si oamenii tre sa se comporte (in unele aspecte), ca si animalele:
  

  Sa lase puii de la un moment dat incolo sa se descurce singuri in „jungla cotidiana”!

• Ei nu zice nimeni ca nu trebuiesc supravegheati si in momentele critice sa apareti (Inopinant! Pur si simplu din „coincidenta” (in mintea lor)!) sa ii ajutati. Insa doar la momentele critice. Eu unul ma bucur ca ai mei m-au lasat sa ma joc in spatele blocului, ca nu mi-au interzis sa merg la balaceala in diferite lacuri, sa merg la discoteci in timpul adolescentei sau sa stau noptile pe unde credeam eu de cuviinta.
• Sigur ca „singura lor cerinta” era sa le spun pe unde sunt! Atat. La fel de bine va pot spune ca am venit ranit sau cu masina lovita sau cu banii pierduti ori cu telefonul furat sau batut de baietii din galeria unei echipe de fotbal. Dar toate astea m-au facut sa fiu omul care sunt azi. Sigur ca dupa fiecare asemenea „escapada” veneam si le spuneam singur alor mei, ca nu mai stau 3 zile la televizor si nici nu mai ies afara. Ca asa am fost invatat de mic, sa imi dau pedepsa singur.
• Deci concluzie din toata supararea asta pe ziua de azi:
  NU MAI CREDETI IN POVESTI, CA REALITATEA E CRUDA SI GREA!

Andrei
KIP IN TACI