Parerile Artistului in Blogosfera

Sal’tare
Au trecut vreo 5 ani de cand cochetez eu cu doamna bicicleta si ma bucur ca nu mi-a disparut nici acum placerea pentru plimbarea pe cele doua roti “manuale”. Sigur ca daca acum tre’ sa il duc / iau pe Matei de la gradinita, imi e destul de greu sa imi satisfac si “capriciul” celor doua roti. Stiu ce veti spune:

De ce nu iti iei scaunel pentru bicicleta si sa il duci in fiecare dimineata la granita “calare”!

Pai tot anul asta m-a batut gandul, insa nu l-am pus in practica, pentru ca a fost primul an al lui matei la gradinita si adaptarea la colectiv, a insemnat si niste raceli grozave prin care a trecut si niste perioade grele. Plus ca intre timp a aparut si Ionut si chiar nu mi-am dorit ca vreunul dintre noi sa fie racit, ca sa nu ii dam raceala si mezinului zambitor al familiei.
Dar pentru anul care vine, cred ca nu ma mai las. Ca si Matei a capatat destul de multa imunitate. O sa ii cumpar si doua cagule, pentru amandoi si sa ne vezi ce ciclisti jmecheri vom fi noi.
Insa pentru viitorul si mai indepartat, visez la o familie ciclista si la excursii facute prin munti cu bicicletele, cu tot familionul si cu cortul. Si Loganasu nostru sa arate mereu asa cand plecam la plimbari:

Iar daca tati are treaba si mami are timp sa vedem pe aparatul foto multe imagini de acest gen:

Si aceasta postura sa fie, postura mea zilnica:

Andrei
KIP IN TACI

Surse imagini – Portocale plimbarete & Baby Online & Velobello & Q Bebe

Sal’tare
Asa cum este normal din ce in ce mai des vedm in traficul nebun din Bucuresti biciclete. Si acum choar au aparut foarte multe si diverse. Avem acum in trafic si clasicele mountain-bike, au aparut mai nou foarte multe city-bike, pe care slava domnului poti vedea si fete in rochii foarte elegante sau barbati imbracati la costum care se duc la joburi “high-class”.
Ei bine in aceasta atmosfera propice dezvoltarii biciclsmului si biciclistilor, mare bucurie am avut sa aud de la un coleg care vine la servici de mai departe, vreo 20 de km, ca ar vrea sa isi ia o bicicleta din aceea mica si cu roti mici, pe care o poti strange ca pe un geamantan si o poti urca si in autobus sau tren si nu se supara nimeni pe tine. Va dati seama ca asa bucuros eram ca am auzit de inca un biciclist in firma ca eram pe net cautand o bicicleta ieftina pentru coleg.
Nu dureaza 10 minute si aud alti colegi de “placerea omului”si auziti idei “crete”:
Pai ce bai nene, iti iei bicicleta ca sa mergi mai mult cu transportul in comun si ca sa te dai jmecher ca esti mare biciclist si mare ecologist care salveaza planeta?”
Raspuns de la mine,pentru toti inteligentii care gandesc astfel:
Bai prostii pamantului, care va credeti ZEI, traficul din Bucuresti nu ese unul deloc prietenos cu biciclistii si ca incepator in ale biciclitului e OK si asa. Plus ca ce mare placere este sa merg pe tot Traficul Greu sau Virtutii sau Calea Rahovei cu nasul in toate esapamentele plecate dimineata la servici. NU mai bine merg eu cu “mititica la purtator” in tramvai sau metrou si traversez dupa aceea Parcul Carol sau Herastraul sau Politehnica, fara nervi, fara scuipat sau injuraturi de la soferii prea plini de ei si mai ales bine dispus pentru o noua zi de munca?
Eeee, ce puteti raspunde? Hai sa va aud “vitejilor”!
Andrei
KIP IN TACI

Sursele imaginilor – Eco Magazin & Studentie.Ro

Sal’tare
Imi aduc mainte ca atunci cand am inceput sa fac alpinism eram fascinat de ce poate face un om pe stanca, doar cu mainile si picioarele lui, incat credeam ca nu voi pune niciodata un “element de trecere” intre mana mea si munte. De ce? Pentru ca mi se parea ca as rani muntele si traseele lui. Sigur ca timpul a trecut si am inteles clar, ca exista zonele de peste 3-4-5 mii de metri, unde joaca cu mainile goale si papucii de alpinism nu mai e posibila. Si atunci am acceptat pioletul. Ba mai mult l-am tinut in mana si am inceput sa il incerc. Dupa vreo 6 luni de antrenament la panou, intr-un week-end friguros de februarie, l-am si incercat. Si iata ca m-am imbolnavit si de coltari si piolet. Tot atunci, dupa acea prima tura, am capatat un respect atanc pentru aceste doua scule si pentru stilul de a catara cu ele. Ei bine astazi mi-am adus aminte de acele vremuri, vazand acest filmulet – Ueli Steck recordul de viteza pe fata nordica a Eigerului (2008)

Intre timp, am vazut ca anul acesta Dani Arnold a facut un nou record al fetei nordice – 2:28
Andrei
KIP IN TACI

Sal’tare
Totul a inceput cu un link aruncat de cineva pe Skype la servici. Ce era acolo? Un baiat care facea niste scamatorii cu bicicleta pe niste garduri (asta vedeam eu la o prima privire aruncata). Si totusi parca scamatoriile baiatului astuia, erau un pic mai speciale. Aveau ceva mia multa munca, mai multa complexitate, mai mult pericol si un pic mai multe elemente periculoase. Ei bine uite ca a doua mea privire a vazut bine “minunea” si “scamatorul biciclist de care va vorbesc este Danny MacAskill. Vedeti ca sunt si niste linkuri interesante acolo, pe langa povestea celebritatii sale!
Andrei
KIP IN TACI

Sal’tare
Ma intreba cineva la un moment dat de cand merg pe bicicleta. Si foarte calm i-am spus: “5 ani”. Dupa care mi-am dat seama ca am spus un neadevar cat mine de mare. Sunt vreo 26 – 27 de ani. E adevarat ca nu am mers la fel de mult in fiecare an de atunci si pana acum, insa bicicleta a fost mereu parte integranta a categoriei “placerile mele”. Asa ca astazi am zis sa imi aduc aminte de toate bicicletele pe care le-am avut de-a lungul timpului din copilarie si pana acum.
Prima bicicleta, a fost una facuta de tata (pe vremea cand stateam in Balta Alba), din doua biciclete gasite la groapa de gunoi: Una avea cadrul bun, iar cealalta avea butucii rotilor buni, iar rotile le-a luat una si una. Imi aduc si acum aminte ca a lucrat tata la ea o saptamana. A vopsit-o in albastru si a luat rotile de la un carucior de papusi rupt al verisoara-mii, ca sa imi faca roti ajutatoare. Eram tare mandru de bicicleta mea. In prima saptamana de cand mi-a dat-o tata stateam cu orele plimbandu-ma cu ea. Dupa vreo 2 luni a inceput tata sa imi ridice, fara sa imi dau seama rotile ajutatoare putin cate putin, ca sa incep sa scap de ele. Dupa alte doua luni (era pe la inceputul toamnei) m-am trezit fara ele. Mi le luase tata si mi-a spus ca ar trebui sa am curaj sa merg fara ele. Evident ca am inceput sa plang, sa il implor sa mi le puna la loc ca mi-e frica si tot asa. Negocierea s-a lasat cu punerea lor la loc, insa dupa 2 saptamani l-am rugat eu pe tata sa mi le scoata, ca scapasem de frica.
In anul urmator am avut parte de un cadou nesperat. Unul din unchi mi-a dat un Pegas rosu, mai mare decat “Albastrica” mea. Sigur ca era un pic cam mare, pentru cat eram eu de inalt, insa ma simteam tare impozant pe ea. Ma suiam pe diverse pietre ca sa o incalec si ma opream tot la fel, ca nu ajungeam cu picioarele jos la pamant stand pe sa. Cu ea am avut parte si de prima bataie si primul pumn in gura luat de la un tigan care vroia sa mi-o ia din mana. Sigur ca “pumnul” primit in plina figura, m-a “convins”. Noroc ca am ajuns rapid acasa si a fugit tata dupa el, ca altfel era uitata si pierduta “minunea mea rosie”. Tot cu ea am mers si prima data la plimbare pe sosea. Eram tare mandru, eu inainte si tata, dupa mine “tinand trena”. Sigur ca pe vremea aceea mi se parea traficul infernal, ma gandesc oare prima oara cand voi iesi la plimbare in trafic cu Matei, cum i se va parea? Probabil “criminal”, daca pe mine m-au speriat 20 de masini pe ora, care formau traficul din acea vreme. Dupa aceea a venit vremea si ne-am mutat la bloc si minunea asta rosie s-a mutat la tara si alta frumusete i-a luat locul. Insa intr-un episod viitor, pentru ca sunt multe de povestit!
Andrei
KIP IN TACI

Surse foto: IGU – LaTrecut & PortocalaMecanica.ro