Parerile Artistului in Blogosfera

Sal’tare
Imi aduc aminte ca pe vremea cand stateam la bloc, aveam placerea de a gusta din ceea ce se poate numi plimbarea urbana – adica plimbarea “la bulevardul mare (Iuliu Maniu in cazul meu)”. In prima faza cu parintii, atunci cand eram mic si mai apoi cu colegii de scoala sau cu prietenii din bloc. Nu era neaparat o plimbare in care sa admiram peisajul, cat mai mult un motiv sa fim impreuna. Cautam continuu o iesire dintre cei patru pereti ai cutiei de beton si care parca ne strangea prea tare. Sau daca vorbim de momentul adolescentei si dincolo de ea, cred ca mai mult ma strangeau hormonii si cautam sa ii linistesc!

Acum dupa ce ne-am mutat la curte, in Giulesti, am descoperit plimbarile prin cartier, printre case, care sunt muuult mai personale. Cum asa? Pai aici se leaga mai usor relatii, pentru ca altul e modul prin care omul de la curte isi percepe “vecinul”. Aici te poate uita Dumnezeu vorbind pe banca la poarta sau in curte la vreun vecin. E acel tip de legatura de care stiam in copilarie la tara si care mi-a ramas intiparit adanc intr-un colt al sufletului. Sigur ca nu mai exista acea “sinceritate si acea onestitate”, pentru ca si vremurile s-au schimbat, insa e placut sa mai intalnesti inca “macar o bruma din acel sentiment si din acea traire”.
Si totusi am o enigma:
Oare mutarea din spatiul citadin al blocurilor, ma va rupe total de plimbarea printre ele? Sau va veni vremea cand voi redescoperi placerea de a vedea cartiere ca Militari, Drumul Taberei sau Titan sa le iau la pas si sa ma bucur de zgomotul acela ca de stup, clasic pentru aceste locuri?
Andrei
KIP IN TACI

Surse imagini – Fotogaby & Panoramio & Flickr

Sal’tare
De vreo 3 luni de cand il duc pe Matei la gradinita, am devenit un pic mai trist. De ce? Nu pentru ca am imbatranit sau pentru ca a aparut intre timp si fratiorul lui Matei, ci pentru ca imi e dor de momentele cand observam lumea din jur, cand vedem cat e de frumoasa sau cat e de urata, cand imi puteam auzi gandurile. Acum in trafic dimineata nu pot auzi decat claxoane sau injuraturile mele si ale celorlalti!
Imi e dor de momentele cand ma “lovea” inspiratia intr-un autobuz full si cand stateam in cele mai ciudate pozitii si scriam cate un articol pentru blog. Imi e dor de momentele cand auzeam copiii spunandu-le bunicilor sau parintilor cate o poezie dimineata in drumul spre scoala sau gradinita si cand mi se parea ca stau intr-un cartier american din acela ideal, nu in nebunia noastra de Giulesti
Si imi mai e dor de ceva! Vreau sa ajung la servici relaxat dupa cate o tura de citit in autobuz. Ca pe vremuri, asa am “mancat” juma’ de biblioteca… “pe paine”.
Andrei
KIP IN TACI

Sursa imaginii – Berilac

Sal’tare
Primele si cele care probabil imi vor ramane intiparite in minte si in suflet sunt “luminile” din primii ani ai copilariei, de la tara. Era si este ceva mirific in acele lumini aprinse pe la toate mormintele din curtea bisericii si era cu atat mai special, cu cat eu ii stiam pe multi dintre cei ingropati acolo. Sigur nu pe toti personal, insa povestile le auzeam mereu si pe toti ii stiam fie dintr-o snoava, fie dintr-o poza vazuta undeva pe un perete sau din vreo inscriptie facuta pe o casa. Si mai era ceva la fel de frumos, ca aceste “faruri” aprinse pe morminte. Momentul la care se pleca dimineata dupa slujba, acasa si cand vedeai un sir de lumanari mergand pe drum. Pareau un batalion de licurici, ce se intorceau acasa de la razboi. Si bucuria din glasurile lor, chair daca un pic obositi, dupa canonul unei nopti mai friguroase (in unii ani), parca facea ca acele flacarui sa aibe mai multa viata.
Ehee, dar anii copilariei au trecut si iata-ma luand “lumina” in anii adolescentei de la bisericile bucurestene. Evident ca discrepanta era maaare. Nu mai simteam caldura satului, ci ma confruntam cu indiferenta marelui oras. Eram pus in fata unor oameni grabiti sa ajunga acasa, ca sa se infrupte din bunatati si in nici un caz nu mai era acea incarcatura emotionala pe care ti-o ofera credinta si spatiul rural.
Sigur ca au fost si exceptii de-a lungul timpului. Eu unul stiu acum trei biserici la care se intalneste acel sentiment oe care il intalneam in copilarie la tara si sper ca trecerea timpului sa mai aduca si altele.
Cam atat, in prag de mare sarbatoare pascala. PASTE FERICIT va urez si fie ca aceste zile sa ne aduca linistea si bucuria la care visam cu totii. TOATE CELE BUNE!
Andrei
KIP IN TACI

Surse imagini eMaramures

Sal’tare
Dupa cum va spuneam ieri pe FACEBOOK in weekendul acesta am avut acasa in testari un televizor LED, adica acest LED LG 37LE7500 , in sufrageria alor mei. Ei bine tot uitandu-ne la minunea tehnicii moderne, ne-am amintit de televizoarele pe care le-am avut de-a lungul timpului.
Primul evident e TEMP-ul rusesc. Imi aduc aminte ca se schimbau programele de la o rotita care era in spate pe laterala. Si eu eram mic si nu puteam sa o misc. Asa ca strigam mereu dupa mama si tata. Era pentru mine o suparare extrema, pentru ca nu puteam vedea la ora 14 Fred & Barney (asa cum stiam eu ca se numesc pe vremea aceea serialul de desene animate Familia Flinstone). Nu va puteti imagina ce nucurie imensa am simtit atunci cand am reusit sa intorc acea “roata buclucasa. Tot in acelasi registru si pentru aceeasi perioada: programul national de la rusi, antenele alea mari pe bloc, programul tradus saptamanal luat de tata de la ambasada si apoi adus la servici si tras la acele copiatoare care ocupau jumatate de camera. Amintiri nepretioase!
In acelasi timp in casa noastra era si SNAGOV-ul cel vechi, care pe vremea lui Ceausescu nu ne folosea la nimic. Insa imediat dupa revolutie, deja si-a agsit locul intr-un dormitor, ca deja era bataie la orele serii pe programele 1 si 2 ale televiziunii nationale.
Si iata ca vine anul 1993, primii bani primiti din vanzarea unor produse agricole si primul televizor color ALFA (tot rusesc si asta) ca eram nostalgici ))))))) Evident ca nu avea si telecomanda, ca alea erau scumpe. Insa butoanele acelea colorate cu leduri rosii, faptul ca vedeam si noi gazonul verde la meciuri, era pentru noi o crestere pe care o visaseram 6 ani din 1987, de cand vazuseram la un coleg al lui tat de la servici un TV COLOR si un video. Ce vremuri!
Si cand te gandesti ca azi au aparut media center-uri sau televizoare cu media center inclus pe care se poate intra pe net. Ce viteza ba frate, ce vitezaaa!
Andrei
KIP IN TACI

Sal’tare
Stiu ca o sa ma injure Iyli ca am stat pana acum sa fac acest articol, insa nebunia din jurul meu si incercarea de a gasi acei bocanci vechi si a-i fotografia m-au adus pana acum. Ei nu mai sunt, au luat de un an drumul cosului de gunoi din podul bunicii.
Povestea lor a inceput in anul trei de facultate. Imi cautam ceva incaltari si m-am dus in IDM Basarab. Erau maro, din piele intoarsa, cu talpa rigida de cauciuc la partea care calca si cauciuc moale catre picior. Ma simteam extraordinar in ei. Parca fusesera facuti pentru piciorul meu. Vreo 3 ani au fost incaltarile mele “bune”. Le luam la ocazii speciale, si pentru ca maroul lor fin putea fi asortat la hainele mele elegante.
Dupa acesti trei ani, a inceput sa li se stearga culoarea si sa se roada un pic calcaiul. Asa ca au devenit “bocancii casual”. Sigur ca parca imi parea rau de ei si am cumparat vopsea si i-am vopsit. Ei au fost bocancii care m-au ajutat cand am calcat prima oara cu gasca mea de prieteni muntomani in Fagaras, Piatra Craiului si Apuseni. Ba mai mult, i-au incaltat si unii din colegii care nu mai aveau incaltari uscate iarna. Si tot ei au fost tovarasii de drum, in primele drumuri cu Livia la munte.
Intre aceste plecari le-am pus flecuri la talpa de doua ori, dupa care au luat drumul podului bunicii, atunci cand i-am descoperit pe cei de la Gri Sport si magazinul lor de la IMGB.
Sper ca v-a placut povestea!
Andrei
KIP IN TACI

Sursa imagine Olteanul nebun & Eastsideshoerepair