Parerile Artistului in Blogosfera

Sal’tare
Ohooo, nici nu mi-am dat seama cand au venit si Oscarurile. Probabil, din cauza ca eram obisnuit ca la vremea lor sa fie un pic mai cald afara. Va intrebati daca mi se pare ca au fost date pe merit? Inseamna ca aveti chef sa faceti misto de mine. Eu ma bucur ca am auzit pe la servici de numele unora din filmele care au castigat. In rest, imi doresc ca la anul, dupa ce va aparea si fratiorul lui Matei, macar sa auzim si noi doi, la vremea asta ca vor fi sau ca au fost Oscarurile, ca de auzit sau de vazut vreunul din ele sunt sigur ca nu se va mai putea, avand “cele doua minuni” de baietei!
Andrei
KIP IN TACI

Sursele imaginilor – TV-Romanesc.com & Jay.Com & Sassy

Sal’tare
Stiu ca o sa ma injure Iyli ca am stat pana acum sa fac acest articol, insa nebunia din jurul meu si incercarea de a gasi acei bocanci vechi si a-i fotografia m-au adus pana acum. Ei nu mai sunt, au luat de un an drumul cosului de gunoi din podul bunicii.
Povestea lor a inceput in anul trei de facultate. Imi cautam ceva incaltari si m-am dus in IDM Basarab. Erau maro, din piele intoarsa, cu talpa rigida de cauciuc la partea care calca si cauciuc moale catre picior. Ma simteam extraordinar in ei. Parca fusesera facuti pentru piciorul meu. Vreo 3 ani au fost incaltarile mele “bune”. Le luam la ocazii speciale, si pentru ca maroul lor fin putea fi asortat la hainele mele elegante.
Dupa acesti trei ani, a inceput sa li se stearga culoarea si sa se roada un pic calcaiul. Asa ca au devenit “bocancii casual”. Sigur ca parca imi parea rau de ei si am cumparat vopsea si i-am vopsit. Ei au fost bocancii care m-au ajutat cand am calcat prima oara cu gasca mea de prieteni muntomani in Fagaras, Piatra Craiului si Apuseni. Ba mai mult, i-au incaltat si unii din colegii care nu mai aveau incaltari uscate iarna. Si tot ei au fost tovarasii de drum, in primele drumuri cu Livia la munte.
Intre aceste plecari le-am pus flecuri la talpa de doua ori, dupa care au luat drumul podului bunicii, atunci cand i-am descoperit pe cei de la Gri Sport si magazinul lor de la IMGB.
Sper ca v-a placut povestea!
Andrei
KIP IN TACI

Sursa imagine Olteanul nebun & Eastsideshoerepair

Sal’tare
Ma uit cu mare admiratie la tot ce inseamna eleganta si ma gandesc de multe ori ca mi-ar placea sa fiu un pui de printisor cu palate si dineuri foarte dese la care sa particip si cu toate acele mancaruri si bauturi fine de consumat.
Sigur asta daca vorbim doar de o fateta a monedei. Pe cealalta insa, gasim o strictete a obiceiurilor, un mod conservator de a trata problemele si cateodata o obisnuire periculoasa a “printilor si printeselor” in a gandi sablonistic.
Stiu ce imi veti spune acum:

CE STIE TARANUL CE ESTE SOFRANUL!

Departe de mine de a-mi ascunde originile pur taranesti. Ba mai mult, sunt chiar mandru de ele, pentru ca tocmai ele sunt cele care mi-au
dat talentul de a scrie si de multe ori motive de inspiratie. Si tocmai acea lejeritate in a privi viata mi se pare ca o uitam, atunci cand acceptam strictetea HIGH-LIFE-ului si acceptarea normelor sociale caracteristice. Si odata cu toate acestea parca uitam sa mai fim copii si sa mai zambim atunci cand apare curcubeul sau cand o cunostinta a fcaut ceva funny.
Departe de mine de a-mi ascunde originile pur taranesti. ba mai mult
sunt chiar mandru de ele, pentru ca tocmai ele sunt cele care mi-au
dat talentul de a scrie si de multe ori motive de inspiratie.
Andrei
KIP IN TACI

Sal’tare
Asa incepea melodia cea veche a baietilor de la Tapinarii. De ce sunt asa happy? Pentru ca ma simt iubit. Pentru ca vineri cand am facut 32 de ani, voi cu totii v-ati adus aminte de mine si mi-ati umplut “peretele” de pe Facebook , e-mailul si Twitter-ul cu gandurile voastre frumoase. Si cel mai important, a fost ca nu mi-ati lasat telefonul sa respire. Si datorita voua, el a intrat in acea zi de doua ori la incarcat. VA MULTUMESC TUTUROR CELOR CARE V-ATI GANDIT LA MINE VINERI!
P.S. Nu am scris aceste multumiri de vineri pana acum, pentru ca am tinut-o tot intr-o petrecere!
Andrei
KIP IN TACI

Sal’tare
Tanti Niculina e nascuta in soarele arzator al Baraganului si nu a stiut niciodata sa stea. Cand ii ziceam cu totii:
MAI STAI TANTI SI MATA UN PIC, CA NU SE DARAMA LUMEA FARA MATA! parca nici nu ne auzea
Insa “tanti” nu stia. NU stiuse inca din copilarie ce e aia odihna. Asa ca la cei 75 de ani pe care ii avea acum, deja era pe “pilot automat”. Batranetea, faptul ca nu a putut avea copii si boala lu’ nea Gogu (diabet si pareza pe partea stanga), va dati seama ca nu i-au lasat lu’ tanti timp nici macar sa mai respire. Si a stat saraca vreo patru ani cu drumurile pe la doctori, cu piata zilnica, cu tratamentele de dat, cu treburile casnice si tot asa. Daca o intrebai daca ii e bine sau rau, iti spunea mereu ca e bine, ca macar e ea sanatoasa. Daca insa o luai la bani marunti pe Tanti si o intrebai daca nu s-a saturat de viata asta amara, de toate cele pe care trebuie sa le faca, iti da dea un raspuns care iti rupea inima din piept:

PAI SI CE SA FAC ACUM? SA PARASESC CE AM IUBIT 50 DE ANI? SA IMI UIT TOATA VIATA INTR-O CLIPA? NU SE POATE MAMA! ASTA E CRUCEA PE CARE TREBUIE SA O CAR, CA SI DOMNUL ISUS. ASTEA IMI SUNT CANOANELE DE INDEPLINIT PE LUMEA ASTA CAT MAI AM DE TRAIT!

Nu va ascund faptul ca de multe ori, dupa ce spunea asta sau altele, fugeam repede in baie, sa nu vada plangand.
Acum doi ani nea Gogu s-a dus. Si dumneai saraca, a ramas parca un fel de stanca singuratica in desert. Nea Gogu fusese motivul pentru care traise in ultimii zece ani. Acum era debusolata. Noroc cu mine si cu Livia care mergeam cel putin odata pe saptamana la ea si cu nepotii din partea lu’ frate’sau, ca altfel cred ca o pierdeam si pe ea. Dupa ce a facut toate pomenile pana la un an, tanti Niculina parca tot cocea ceva in ea si nu vroia sa ne spuna. Simteam ca furtuna care fusese odata, nu apusese si ca isi cauta “alta mare” pe care sa se desfasoare. Si nu mare ne-a fost mirarea cand la o luna dupa pomana de 1 an, la care a dat (asa cum se dau in popor si haine si un pat pentru pomenirea lu “nenea”) sa ne spuna ca ea pleaca la azil (de fapt un camin pentru batrani privat). Va dati seama ca pentru noi a fost un soc. Pentru ca eram amandoi obisnuiti cu ideea, ca la azil sunt numai cei pe care nu ii iubeste familia sau care nu au familie si raman de izbeliste in lumea asta mare. Insa tanti a inceput sa ne povesteasca cum sta treaba in secolul 21 cu un camin pentru batrani, ce terapii ocupationale au, de ce asistenta medicala au parte si altele. Mi-am scos rapid laptopul si m-am uitat si pe net dupa ei si am inteles ca “baraganeanca” noastra draga revenise si nu avea chef sa “sa pluteasca” in voia “curentului”, pana la sfarsitul zilelor, ci vroia sa fie “pe val”, asa cum fusese o viata intreaga.
Ziceti voi ca nu e Tanti Niculina a noastra un exemplu si o lectie de viata “in viata”! Eu zic ca o putem numi “OPTIMISM LA SUPERLATIV”, fara frica de a gresi nici macar un pic.
Andrei
KIP IN TACI